Turism ecumenic

Aflată pe valea raului Sambata, la poalele Muntilor Fagaras, este renumita ca loc de reculegere, mangaiere si intarire sufleteasca pentru credinciosii si vizitatorii ce se roaga ori poposesc in acest locas sfant.

Istoria Manastirii Brancoveanu incepe din secolul al XVII-lea. In anul 1654 satul si mosia din Sambata de Sus au intrat in stapanirea lui Preda Brancoveanu, boier de loc din sudul Carpatilor, care a construit o bisericuta din lemn pe valea raului. Pe locul acesteia, in jurul anului 1696, primul ctitor, domnitorul Constantin Brancoveanu, domn al Tarii Romanesti intre anii 1688-1714, a zidit in piatra o manastire.
La sfarsitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scapase de incercarile principilor calvini de a o calviniza. Atacurile au continuat insa asupra punctului principal de rezistenta, credinta ortodoxa a romanilor, urmarind-se, de fapt, deznationalizarea lor.
Pentru a intari si a salva Ortodoxia romana de noul pericol al catolicizarii, aparut prin trecerea Transilvaniei sub stapanirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brancoveanu a intemeiat la Sambata de Sus o manastire ortodoxa, pentru a da marturie in timp despre unitatea de neam si credinta a romanilor de pe ambele versante ale Carpatilor.

Persecutiile religioase ale stapanirii austro-ungare au facut mii de victime printre romani. Schimbarea credintei stramosesti a romanilor ar fi condus usor la pierderea identitatii lor nationale. Romanii ortodocsi au incercat sa reziste, fiind ajutati in primul rand, de bisericile si manastirile lor. Din aceasta cauza a inceput calvarul distrugerii manastirilor si bisericilor din Transilvania. Mai mult de 150 de manastiri au fost distruse de generalul vienez Bukow. Multa vreme administratia austro-ungara nu s-a atins de Manastirea Brancoveanu.
Dupa decapitarea domnitorului Constantin Brancoveanu de catre turci, in anul 1714, Curtea din Viena a tinut seama mai intai de mostenitoare, doamna Marica, sotia acestuia, si apoi de faptul ca mai ramasese in viata un nepot al domnitorului.
In anul 1785, profitand de imprejurare, Viena, la cererea administratiei catolice, a trimis pe generalul Preiss, care a daramat manastirea brancovenilor.

Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusa in stare de ruina. Manastirea Brancoveanu, ultimul mare bastion al apararii Ortodoxiei in Tara Fagarasului, zidita intre anii 1696-1698, a fost distrusa in anul 1785.
Dupa daramarea manastirii, palatul brancovenesc din Sambata de Sus, aflat la 10 kilometri departare de manastire, a fost locuit vremelnic de urmasi ai familiei Brancoveanu. Acestia au stapanit domeniul pana la reforma agrara din anul 1922, cand Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brancovenesc impreuna cu ruinele si toata incinta Manastireasca de la Sambata de Sus.

In decursul celor 140 de ani de parasire in ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe incercari de restaurare a manastirii. Cinstea de a deveni al doilea ctitor al Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus i-a revenit Mitropolitului Dr. Nicolae Balan, care a inceput restaurarea bisericii in anul 1926. Sfintirea a fost facuta in anul 1946, dupa razboi.

Mitropolitul Nicolae Balan a pastrat in interiorul bisericii pictura veche; arhitectura bisericii manastirii se incadreaza intru totul in stilul brancovenesc, stil aparut la sfarsitul sec. al XVII-lea si inceputul sec. al XVIII-lea in La exterior, decoratia in piatra a incadrarilor de la usi si ferestre, dar mai ales a pilastrilor sculptati si a panourilor de piatra traforata din pridvorul bisericii dau o deosebita frumusete acestui monument. Braul de caramida asezat in zimti, acoperisul de sindrila si proportiile perfecte ne infatiseaza un monument vrednic de epoca domnitorului Brancoveanu. Turla bisericii este octogonala la exterior si cilindrica in interior.Tara Romaneasca.
Interiorul bisericii, in forma de cruce, e impartit in altar, naos, pronaos si pridvor si este impartirea intalnita la mai toate bisericile construite in epoca lui Brancoveanu, ca si dupa aceea. Pictura din pridvorul bisericii e in intregime noua si cuprinde scene din Vechiul Testament, precum si Judecata de apoi, Raiul si Iadul.
Intrarea din pridvor in pronaos se face printr-o usa de lemn de stejar, fixata intr-un ancadrament de piatra sculptata, iar deasupra usii se afla pisania sapata intr-o placa de piatra. Pe peretele vestic al pronaosului, unde este pictata Maica Domnului, se afla tabloul votiv al ctitorilor Brancoveni.
Academia de la Sâmbăta este o construcţie ridicată la iniţiativa Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeala și inaugurată în anul 2003. Clădirea este menită sa găzduiască seminarii și conferinţe teologice cu participarea unor preoţi, cadre didactice, studenți și elevi la teologie, precum și a oamenilor simpli. Centrul este construit astfel încât să poată oferi cazare atât participanţilor la aceste evenimente, cât si pelerinilor sosiţi la sărbătoarea hramului mănăstirii – Adormirea Maicii Domnului, 15 august – sau cu ocazia sărbătorii Izvorului Tămăduirii, în prima vineri după Paști.

Situata la poalele versantului muntos al Munţilor Fagaras, între doua dealuri împădurite si în apropierea apelor cristaline ale râului Berivoi, mănăstirea este atestata încă de la mijlocul secolului XVIII, epoca în care se ştie ca era una dintre cele mai mari mănăstiri din Transilvania, cu obşte mare si important prestigiu.
In anul 1761, împreuna cu alte locaşuri de cult din Tara Făgăraşului, mănăstirea este distrusa de generalul austriac Buccow. O parte din călugări trec munţii în Tara Româneasca, alţii se refugiază la Mănăstirea Bucium, din apropiere, unde au dus si clopotele mănăstirii. Aceştia din urma, împreuna cu vieţuitorii din acea mănăstire, au fost arşi de vii în biserica de lemn a mănăstirii, care a fost incendiata de asediatori.
Timp de 232 de ani, mănăstirea a rămas doar în amintirea localnicilor prin denumirea locului – „La Mănăstiri – atât în partea dreapta cât si în cea stânga a râului Berivoi (pe hotarul satului Berivoii Mici se afla schitul „ Sf. 40 de Mucenici , distrus si el).

In anul 1992 credincioşii au luat iniţiativa de a redeschide si a reconstrui aceasta vatra spirituala, la 29 iunie 1993 punându-se piatra de temelie a bisericii cu hramul „Sf. Apostol Andrei . După sfinţirea locului a fost instalat primul stareţ a noului aşezământ -părintele ieromonah Iosif Toma -, căruia i s-au mai alăturat câţiva iubitori de linişte. S-a reuşit construcţia primului altar, folosit pentru sezonul cald, apoi un paraclis pentru perioada de iarna, sfinţit la 20 iulie 1995, cu hramul „înălţarea Domnului . în decursul anilor 1995-1997, s-au mai construit doua corpuri de chilii si o anexa gospodăreasca, complexul monahal de la Berivii Mari dezvoltându-se încetul cu încetul.
Deşi mănăstirea este retrasa la 5 km de localitatea Recea si de Berivoi, ea este mereu căutata de credincioşi. Din cauza condiţiilor minime de adapostire a pelerinilor la serviciul religios al sfintelor slujbe, s-a accelerat ritmul de demarare a lucrărilor la biserica mare a mănăstirii. Construcţia a fost începută în primăvara anului 1997, fiind acoperita în toamna anului 2000, prin munca voluntara a sătenilor. Biserica este lucrata în stil brâncovenesc, specific locului. întreaga arhitectura a ansamblului monahal de la Berivoii Mari a fost gândita si proiectata după modelul cetăţilor fortificate, cu câte un bastion în fiecare din cele patru colturi ale cetăţii, având în centru biserica.

La poalele muntelui, mai sus de satul Breaza, în mijlocul molizilor bătrâni cât veacul, oamenii vin sa se roage într-o mica mănăstire. Este visul de o viata a părintelui Naftanaila, jurământul făcut cu ani în urma: sa ridice mănăstire aici, cu obşte aşezata si chilii.
Mănăstirea e noua si veche în acelaşi timp. Bârnele proaspăt rindeluite ale bisericii se încalecă parte peste parte pe temelia vechii mănăstiri, prădate si pustiite de soldaţii Măriei Tereza, în 1761. Din ceea ce a fost nu a mai rămas decât locul bănuit al altarului si doua icoane. Se spune ca pe la 1700 Tara Făgăraşului era regiunea monahilor postitori si harnici în rugăciune. Din toate aşezările monahale ce împânzeau cărările muntelui nu a mai rămas în picioare nici una. Tunurile generalului Buccow i-au împrăştiat pe călugări în nevointa pădurii, în crăpaturile pământului. Prigoniţi, oamenii locului nu s-au lăsat. Punând mâna de la mâna, sătenii din Breaza au ridicat în 1800 o bisericuţa noua în sat; neavând clopotniţa, au aşezat singurul clopot rămas de la mănăstire într-un brad falnic.

Mai sunt multe de făcut la mănăstirea Breaza: chilii, muzeu, atelier de icoane, odăi de primire a pelerinilor. Oamenii vin aici doar pentru a se închina si ruga. Deşi nu se mai oficiază slujbe (părintele Naftanaila est înaintat în vârsta si bolnav), oamenii se simt aici mai aproape de divinitate.

Situata la aproximativ 17 km de Fagaras, mănăstirea a fost reconstruita în 1990 de către credincioşii din satele Bucium, Sercaita si altele din împrejurimi. Ridicata pe ruinele unei vechi mănăstiri citata documentar în 1737 si arsa în 1761 de oamenii generalului Buccow, actuala mănăstire a fost sfinţita cu hramul „Schimbarea la Fata .
Se pare ca a mai existat o tentativa de reconstruire a mănăstirii, din iniţiativa reginei Măria a României, dar după moartea acesteia proiectul nu a mai fost continuat. Materialele adunate atunci au fost folosite în alte scopuri, dar sătenii nu au renunţat sa-si vadă mănăstirea la locul ei. Toate cererile lor s-au lovit însă de refuzul autorităţilor comuniste; abia după 1989 locuitorii din zona au reuşit sa obtina toate aprobările necesare reconstruirii mănăstirii. Construcţia acesteia este inspirata de stilul mănăstirii Neamţ, iar interiorul este decorat cu pictura în fresca.

Sfânta Mănăstire Cârţişoara, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel este atestată încă din jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Acesta a fost unul din marii domnitori din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi apărător al credinţei ortodoxe, contra pretenţiilor Romei şi ale papalităţii de a controla şi de a-şi supune confesional cît mai întinse teritorii. Se cunoaşte că acest voievod mai avea şi titulatura de Principe al Ţării Făgăraşului şi, prin urmare, păstra o vie legătură sentimentală cu mînăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni.

[Se ştie că odată cu declinul Imperiului Bizantin, -declin la care au contribuit incursiunile şi jafurile apusenilor exercitate asupra Bizanţului- (ex: Cruciada a IV-a), şi care se sfîrşeşte tragic prin căderea Constantinopolului sub turci, la 1453, catolicismul începe să emită pretenţii de hegemonie, de stăpînire confesională şi politică asupra a noi teritorii, încercînd să se impună şi în Ţările Române, îndeosebi în Ardeal.Odată cu trecerea anilor, mînăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. în arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit unele documente care atestă că monahii vieţuitori ai mînăstirilor din această zonă, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau, îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), clasa conducătoare care a devenit treptat ostilă faţă de monahi şi mănăstiri.

Mănăstirea este distrusă la anul 1761 de către trupe imperiale asustriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. în această perioadă ia naştere, prin forţă şi maşinaţiuni politice „uniatismul sau aşa-numita Biserică greco-catolică. Dar ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană catolică apărută într-un anumit context istoric. Aceste împrejurări istorice au fost cele de după anul 1700 cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează azi puritatea adevărului revelat), şi să îmbrăţişeze una din credinţele ocupanţilor: catolicismul, calvinismul, luteranismul sau reformismul pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam. Atunci unii naivi, creduli, au acceptat această propunere, au părăsit dreapta credinţă ortodoxă a părinţilor acestui neam şi au trecut la catolicism, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Astăzi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce a ar fi dus la conservarea neamului românesc. Fals! Neamul românesc a fost şi dăinuie atîta timp cît este ortodox şi nu se vinde altor credinţe. Dovadă acestui adevăr stă şi faptul că uniaţii sunt doar o minoritate mereu nemulţumită şi că majoritatea covîrşitoare a ardelenilor şi-a păstrat credinţa strămoşească, prin puterea Duhului Sfînt, Cel care i-a întărit pe oameni în suferinţă.
Dealtfel aceasta a fost şi strategia politică a austro-ungarilor, anume distrugerea unităţii de neam şi de credinţă. Aşadar, din cauza persecuţiilor, credinţa ortodoxă majoritară nefiind recunoscută de autorităţi, mînăstirea intră în declin, sfîrşind prin a fi incendiată total de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti ortodoxe de către călugări.
Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că trupele lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mînăstirii, cu tot cu călugări în ea. în timp ce ei ardeau înăuntru, de afară se striga: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie! Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni.
Spre aducere aminte, acest Bukov a fost executantul fidel al ordinelor împărătesei Măria Tereza de la Viena şi el este autorul distrugerii a peste 250 de biserici şi mînăstiri ortodoxe din Ardeal. Din vechea mînăstire a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii.
Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. In toponimia acestor locuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. De aceea în anul 1991 s-a constituit un comitet de iniţiativă de reînfiiţare a mînăstirii.
Cu binecuvîntarea înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mănăstirea s-a reactivat după 1990, ca mănăstire de maici. De menţionat că la data reactivării mănăstirii pe acest loc nu exista nimic. Doar unele săpături au dat la iveală unele resturi de vase ceramice care atestau astfel arheologic meşteşugul vechilor monahi de atunci: olăritul. Tot ceea ce se poate vedea în prezent a fost ridicat cu mare efort şi osteneală. Oameni de suflet au făcut mici donaţii şi sponsorizări care au permis să se construiască utilităţile mînăstirii. Cei care au donat sume mai mari de bani au fost trecuţi în rîndul ctitorilor şi binefăcătorilor mînăstirii şi ei vor fi pomeniţi la toate slujbele cîtă vreme va dăinui sfîntul locaş.
Cea mai amplă, mai costisitoare şi mai anevoioasă problemă a fost construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, (formă de cruce), cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit, arhitectura şi programul iconografic fiind propuse de protosinghel Dimitrie Papacioc, duhovnicul mînăstirii, care a condus şi lucrările de execuţie. Dealtfel întregul ansamblu monahal este opera obştei de maici în prezent vieţuitoare aici, sub conducerea înţeleaptă a maicii stareţe Siluana.
Mulţi vizitatori ne întreabă ce este acela monahismul. Monahismul este un mod de viaţă care imită pe Domnul nostru Iisus Hristos. Care răspunde îndemnului sau dumnezeiesc de a-L urma. Este o retragere din lume, o părăsire a ei, într-un loc retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare.

Mănăstirea are un atelier de icoane pe lemn prin a căror valorificare se asigură necesarul minim de trai al maicilor. Apreciate de cunoscători, icoanele pictate în Mînăstirea Cârţişoara au participat la unele expoziţii de prestigiu: Expoziţia Muzeului Satului, Sibiu, luna mai 1999; Smithsonian Folklife Festival, Waschinton D.C. iulie 1999; Tîrgul de Artă Populară şi Tradiţii Folclorice, Bucureşti, iulie 2000, expoziţia ecumenismului de la Sibiu, 2007 şi altele.
Orice credincios sau vizitator care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute la mersul mînăstirii, prin darul său, este pomenit cu dragoste la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire. Bunul Dumnezeu să binecuvinteze pe cei ce vin cu dragoste şi cu evlavie în sfînta mănăstire.

Situata în zona Munţilor Făgăraşului, la doar 21 km de Fagaras, Mănăstirea Dejani se afla într-o poiana (pe valea Radului), loc de linişte, popas în „gradina Maicii Domnului.

Nu se cunoaşte cu exactitate când si de la cine a fost ctitorita mănăstirea. Documentele referitoare la aceasta, distruse în timp, sunt foarte puţine. Existenta sfântului locaş în secolul al XVII-lea este atestata prin câteva inscripţii si însemnări făcute pe cârti bisericeşti din Tara Făgăraşului .

Mănăstirea era o modesta construcţie din lemn, cu temelie din piatra. Locuinţele călugărilor, mici bordeie sau colibe din iemn, se pierdeau în ascunzişurile pădurii. Locul era izolat, nu erau drumuri de acces, doar o cărare în munte. în iunie 1761 armatele generalului Buccow au ars biserica si au distrus până la temelie clădirile Mănăstirii Dejani . Odată cu aceasta au dispărut documente, manuscrise, icoane, obiecte de cult; doar câteva dintre odoarele mănăstirii au fost salvate de localnici si duse la biserica parohiala. Călugării au fost martirizaţi, doar câţiva dintre ei s-au refugiat peste munţi, la mănăstirile din Argeş. Pe locul dezastrului au rămas peste timp doar câteva urme de ziduri păstrate până în urma cu aproape 50 de ani, ruine la care veneau în pelerinaj credincioşi si preoţi rugându-se pentru vremuri mai bune.

După 1989 a renăscut dorinţa credincioşilor de a se reface mănăstirea. în 1992, prin venirea aici a patru călugări de la mănăstirile Sihăstria si Sihla din Moldova, s-a reactivat vatra monahala. Locul a fost defrişat si curăţat, s-au montat doua troiţe, Poiana Mănăstirii devenind loc de pelerinaj. Cu ajutorul credincioşilor din împrejurimi s-au construit câteva chilii si un paraclis în care, ulterior, s-a amenajat trapeza. în 1994 s-a pus piatra de temelie a noii biserici, înălţata de meşteri din Vatra Moldovitei în timp de 36 de zile.

Ridicata în stil moldovenesc, ca o construcţie spaţioasa din lemn, biserica a fost sfinţita cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului în ziua de 1 octombrie 2000. Pe pardoseala, în mijlocul bisericii este marcat locul vechiului lacas al mănăstirii. în naos se afla icoana Sfântului Ierarh Nicolae, o pictura pe lemn în stil bizantin, aparţinând fostei biserici si restituita de credincioşi. Au mai fost recuperate alte câteva icoane si clopotul datând din 1363.
Refacerea mănăstirii a stat mereu sub semnul unor întâmplări miraculoase menite sa înnoade peste timp tradiţiile si sa continue filonul de activitate monahala. Rânduite în chip nevăzut, acestea au stârnit evlavia credincioşilor. Pentru a se asigura aprovizionarea cu apa s-a revigorat vechea sursa de apa a călugărilor. Fântâna din secolele XVII-XVIII, cea mai veche piesa din incinta, cu o apa tămăduitoare, este o redescoperire a izvorului nesecat al credinţei strămoşeşti.

Obştea mănăstirii are patru vieţuitori, sub îndrumarea bisericeasca a părintelui ieromonah Gherontie Negura. Rânduiala vieţii monahale si a slujbelor este cea de la mănăstirea Sihăstria si de la Muntele Athos.